Demult(Eram intreaga)

Nu am mai scris demult, nu stiu ce m-a apucat sa o fac tocmai acum. Poate pentru ca simt pe zi ce trece cum timpul zboara pe langa noi, cum o data cu ziua pleaca si o parte din mine, o parte mica,ce-i drept, dar esentiala, din moment ce ,pana la urma, din aceste particele este formata viata mea. Sau poate ca o fac, pur si simplu, pentru ca astept sa se incarce un film si ma plictisesc.Nici eu nu stiu. Imi era cumva dor sa vad gandurile-mi cum cresc randuri randuri si cum degetele imi umbla nebune pe tastatura, imi era parca dor sa ma revad, sa notez cum timpul trece si faptul ca inca nu am aflat cum sa-l tin in loc...
Realizez ca o parte din mine a ramas la fiecare om prin ale caror ganduri si inima am trecut si , apoi, daca eu nu ma simt intreaga, cum ma mai pot darui lui, desi l-am asteptat atata timp?
Mi se pare c-a ajuns prea tarziu, nu mai sunt decat resturi din mine. Dar, in fond, asta ne e soarta, sa ne multumim cu resturile pe care le-au lasat altii in urma noastra, nu-i asa?

Inima lui

Timpul trece[ingrozitor de repede, ce-i drept] , unele lucruri se schimba, unele parti din mine se schimba, insa realizez ca dupa atatea drumuri pe care le-am batut am ramas aceeasi. Acelasi copil zapacit care cauta binele si care nu doreste raul nimanui. Care sufera teribil atunci cand cel de langa el plange, chiar daca, poate, nici macar nu-l cunoaste. Acelasi copil care si-a dorit dintotdeauna o bucatica din inima lui.
Dar lucrul care s-a schimbat este ca acum o am pe toata si nu stiu ce sa fac cu ea. Eu vroiam un coltisor, sa stiu ca atunci cand va fi ploaie afara ma pot ascunde bine in el si-mi va fi cald, dar acum, acum ce sa fac eu cu inima lui??? Nu pot decide sa o pastrez, chiar nu pot, acum eu apartin altcuiva, insa sa il las sa plece mi-ar fi greu. Si totusi stiu ca va pleca. Cu fiecare secunda pe care o petrec mai mult in prezenta lui imi dau seama, realizez, simt pe propia piele cum drumurile noastre se despart.
E tarziu si nu e loc , nici timp de regrete. Craciun fericit!

El

Cel mai ciudat lucru care mi s-a intamplat pana acum a fost sa cersesc iubirea, sa o am fix sub ochii mei si totusi sa nu o primesc. Pur si simplu sa nu o mai vreau atunci cand doi ochi mari si inocenti ma roaga sa o primesc. "Ce sa fac cu ea?", imi zic parca mie insami neinduratoare. Si totusi, dupa ce pleaca o vreau inapoi. Si atunci ma dau cu capul de toti peretii, caci dragostea nu e o curva machiata prost, pe care sa o tot chemi de fiecare data cand ai chef si apoi sa o gonesti, dragostea e un copil, atat de vulnerabil, atat de firav!...
El a spus ( Un "el" , ce mai conteaza ca el e "el" de aproape vreun an, peste ceva timp poate va fi un alt "el" si atunci acest "el" pe care il iubesc acum nu va mai ramane decat un simplu "el" uitat in trecut) ca sunt zapacita. Ca nu ma intelege. Nici eu nu ma inteleg si totusi de mult am incetat sa ma mai analizez profund...Nu are rost, trebuie doar sa ma accept asa cum sunt, alta oricum nu pot fi, nu am sa fiu niciodata.
Si poate ca as fi vrut sa fiu acea "ea" care sa ii bantuie lui noptile, sa -l tin treaz pana tarziu in noapte si nici macar sa nu fiu langa el. Dar...
Dar trebuie , in fond, sa accepti lucrurile asa cum iti vin. Sa accepti faptul ca fix acolo unde esti in momentul acesta ar trebui sa fii, fix cu persoanele cu care esti acum . Sa accepti faptul ca daca ploua afara nu e vina ta, nici a celor din jur, nu e vina nimanui . Sa accepti ca daca l-ai iubit si nu te iubeste nu e un capat de tara, nu e vina ta, nici macar a lui. Sa-l accepti asa cum e, chiar daca ochii lui nu emana acceasi caldura cu ai tai. Trebuie sa realizezi ca ploia nu este, in cele din urma, un lucru chiar atat de rau.

Confesiuni din vara

Intotdeauna ma indragostesc. Atunci cand sufar si in mintea mea nimic nu mai are sens , imi spun mie insami si tuturor celor din jur, plina de convigere:" De acu` nu ma mai bag intr-o relatie ". In mai putin de 2 saptamani, deja imi fac alte sperante.
Si nu cred ca sunt singura asa , ci , din contra, toti oamenii sunt la fel de ciudati ca mine. Pentru ca, de altfel, ce este mai frumos decat sa ai o persoana careia sa-i spui chestii siropoase de noapte buna si alaturi de care sa-ti imaginezi ca incepe sa-ti apara parul alb?
Dar am ajuns sa cred despre mine insami ca nu pot iubi cu adevarat sau ca , daca as avea totusi aceasta capacitate, pana acum nu am folosit-o deloc, din cine stie ce motive. Mi se pare ca desi tind sa ma implic relativ usor intr-o relatie si ca incep sa ma crizez cand sms-urile de la "persoana iubita" se raresc, raman totusi o persoana rece, care nu stie sa faca altceva decat sa-si urmeze propriile scopuri si ambitii. Mi se intampla deseori sa ma cert cu fostul foarte urat, sa pun boticul si sa curga lacrimile,sa-l inmoi si pe urma sa fiu fericita si mandra de mine ca am reusit s-o fac.[ Sunt falsa/ipocrita? Nu cred, nu m-am surprins in ipostaza asta decat cu fostul , care de altfel tipa la mine fara motiv, doar din pura placere sa ma vada pe mine plangand...deci , intr-un fel, nu-mi pare deloc rau ca am mintit si am fost ipocrita la un moment dat].
Dar acum spun ca iubesc si stiu sigur ca n-o fac. Si ce as putea sa fac? Poate ca simplul motiv pentru care pana acu` n-am ajuns sa iubesc cu adevarat un baiat este pentru ca am , de fapt, prea multa iubire. Am observat ca persoanele care se simt singure, care nu au o relatie geniala cu familia si care sunt de parere ca "prietenii sunt cu totii curve cu doua fete" sunt acele persoane care se ataseaza cu adevarat . Mai exact, cei care nu au pe nimeni . Ori eu am atatia oameni care ma iubesc si pe care ma pot baza, chiar daca nu sunt si nu am fost mai niciodata tocmai o persoana populara. Privesc baietii ca pe ambitii personale:" trebuie sa-l fac pe asta sa fie nebun dupa mine" si, in mod surprinzator, reusesc chestia asta mai repede decat imi propun si ce e mai trist e ca stiu ca toti baietii care mi-au spus ca ma iubesc chiar au facut-o si chiar au suferit vreo 2-3 luni dupa ce am rupt-o cu ei. Eu dupa 2 saptamani mereu imi gaseam pe altcineva. In fond, nu cred ca a contat vreodata persoana atat de mult cat a contat faptul in sine de a iubi.
Sunt rea, pustie si rece. Stiu.

Vara

Merg inainte , avand soarele ghid si blocurile acoperis de suferinta.
Imi aduce aminte de zilele cand leneveam pe plaja, numarand razele de soare si respirand firicele de nisip.
Imi aduce aminte de magia cu care lotiunea de plaja imi intra adanc in corp, simtind-o cum mi se scurge pana la oase.
Iar cand se insera, pescarusii coborau pe plaja si-mi ciuguleau din suflet.
As fi vrut sa fiu si eu ca ei, sa pot zbura atunci cand nu mai ramane nimic pentru mine.
As vrea sa pot asculta pentru totdeauna vantul ce-mi matura gandurile de colo-ncolo.
Sa pot merge incet fara ca timpul sa ma mai fugareasca. Fara sa-mi fie teama ca ma va ajunge din urma si-mi va rade iar in nas.
As fi vrut sa fiu cerul, sarea ce tremura in mare , orizontul ce ma innebuneste...Dar nu sunt decat o moneda lipita de asfalt.

Povestea bobocului

La inceput era doar un boboc. Statea timid intr-un parc dintr-un oras oarecare, tu l-ai rupt si l-ai luat dintre fratii lui. Apoi, mainele mele l-au purtat pana la paharul cu apa. Drumul a fost lung, dar el a absorbit insetat transpiratia palmei mele. Dupa ce i-am dat drumul in pahar,aproape ca am si uitat de el. Dar a doua zi bobocul nu mai era boboc. Inflorise si era frumos foc. Mi-a crescut inima de bucurie. Atat de frumos era....Ca dragostea.
A treia zi petalele i se departasera tot mai mult si cand am trecut pe langa el, chiar am crezut ca se va deschide la vesnicie, cu grija, insa fara ca sa se ofileasca vreodata.
Curand insa a trebuit sa strang petalele si sa le dau drumul in cosul de gunoi.
A fost doar un boboc intre multi altii.
Ce mai trebuia sa amintesc?
A,da...Am uitat de magia cu care transpiratia de pe palma ta s-a amestecat cu cea de pe palma mea atunci cand mi l-ai daruit. Am uitat de amaraciunea cu care am privit petalele cazand, neputand face nimic , invinuindu-ma ca sunt atat de neputincioasa.
Dar in cele din urma m-am resemnat...
Timpul si-a facut datoria...A maturat petalele din drumul lui...

Amintiri din alta viata

"Sing to me the song of the stars"


Nu mai am vise. Nu mai avem vise. Niciunul dintre noi. Sunt atatea de facut, timpul este mult prea putin, te gandesti totusi ca oameni precum da Vinci au avut tot 24 de ore pe zi la dispozitie sa faca tot ce-au facut, dar oare s-au simtit ei impliniti atunci cand au murit? Ce e viata, daca nu o amanare a mortii? Si ce mai ai de trait cand nu mai ai vise?
Dar nu e adevarat. Mereu, mereu, oricat de distrus ai fi, tot nu te trage inima sa parasesti lumea asta. Pentru ca nu stii ce se va intampla dupa moarte, pentru ca de fiecare data cand incerci sa-ti imaginezi cum va fi, filmul se rupe in momentul in care inchizi ochii. Vei vorbi cu sf. Petru, vei vorbi cu Dumnezeu? Dar nu "intunericul" e cel care te inspaimanta cel mai tare. Ci certitudinea ca acolo vei fi doar tu cu tine insuti. Pentru o vesnicie. Cat de greu trebuie sa fie...
In putinele momente pe care le petreci cu tine insuti, realizezi ca viata nu este de fapt nimic altceva decat o intamplare...O permanenta intrebare...Dar oare unde sunt raspunsurile?
Stii si tu foarte bine unde sunt. Ele sunt pretutindeni. In bujorul ce infloreste intr-un pahar cu apa pe masa din bucatarie, in cerneala ce zgarie caietul de romana...In tigara pe care ai fumat-o sau poate ca n-ai facut-o, pentru ca i-ai promis ei ca te lasi...In zambetul unei persoane pe care ai intalnit-o intamplator pe strada... Ah. Ce minunate sunt zambetele celor care nu te-au cunoscut si nu te vor cunoaste niciodata. Celor care nu vor nimic de la tine.
Raspunsurile sunt in tine insuti si in persoana care ti-a daruit bucuroasa toata fiinta ei. Dar poate ca tu n-ai sa stii niciodata, poate ca n-o sa-ti pese niciodata sa afli ca acel bujor a inflorit si s-a ofilit iubindu-te pe tine. Poate ca ai sa-ti aduci intamplator aminte atunci cand copiii tai vor suferi din dragoste. Poate ca atunci ai sa realizezi ca te-a iubit, nu poate, sigur o vei face si ce folos tocmai atunci? Vezi ce parsiva e viata? Daca ai sti raspunsurile dinainte, ai duce o viata fericita, linstita...Dar asa...Fericirea vine cand apuca, nu te suna inainte , nici nu trmite mailuri si n-o vei afla decat dupa ce ea va fi departe, departe de tine. Mii de minute. O viata intreaga.
Dar hai sa trecem mai departe, cu siguranta va fi si ea bine. Va avea copii frumosi, copii perfecti, facuti cu barbatul perfect. De fiecare data cand ii va veni sa se dea cu capul de pereti ca nu a alergat dupa tine sa te cheme inapoi, isi va aduce aminte ca defectele tale insuportabile nu te faceau un tata tocmai ideal. Si atunci ii va multumi Lui Dumnezeu pentru ce are.
Si in cele din urma, cu totii ajungem sa-I multumim Lui Dumnezeu pentru tot ce avem, pentru ce ajungem in viata. Cu siguranta ca ne-am dorit cu totii cel putin o data in viata sa fim altceva, cu siguranta ca ne-am blestemat vietile ca nu a iesit asa cum ne-am dorit, dar in cele din urma tot e bine...Copiii incep sa creasca , incepe o noua primavara. Pentru ei. Pentru tine insa incepe sa ninga si sa se innopteze...Ceea ce ei nu stiu e ca sunt doar o frunza a Marelui Copac ce candva tot se va termina.
Dar tu ai aflat asta...Esti resemnat, pentru ca oricum altfel nu ai cum sa fii... Mai cade un fulg, mai incepe o frunza sa creasca , doar vantul mai plimba prin drumul lui un " De ce am pierdut-o?" . Atat.